Motto: „Peisajele sunt în primul rând, țara mea’’ – Francois Mitterand (Memorii întrerupte)
Conceptul de peisaj desemna inițial natura tipică a unui loc sau a unei regiuni. Oamenii, fauna, și construcțiile aferente acestuia fiind doar simple accesorii. In Dicționarul Limbii Romane Contemporane (Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, p.425) peisajul este definit ca fiind un colț din natura care formează un ansamblu estetic. Semnificația acestui concept a evoluat mult în ultimul timp astfel încât prin extensie se consideră că există și un peisaj urban.
Peisajul este un mediu care a suferit modificări de-a lungul timpului sub influența elementelor naturale, dar și a activității umane. Concluzionând se poate afirma că peisajul reprezintă expresia concretă a continuității vieții și activității umane într-un areal bine definit, identificându-se adesea cu un loc tipic pe plan local sau regional.
A manifesta un interes permanent pentru peisaj și mediul înconjurător înseamnă în primul rând a fi interesat de relația cu mediul natural a celor care-l modelează și care sunt și principalii săi protectori: agricultorii. Este unanim recunoscut faptul că agricultorii sunt vârful de lance în amenajarea, întreținerea și păstrarea peisajului rural.
În cadrul antroposistemului în care acționează agricultorii, prin folosirea unor substanțe care facilitează obținerea unor producții mai mari, au loc degradări ireversibile ale mediului ambient și implicit, a peisajului. Au fost perioade când, de dragul unor producții mari, agricultorii au avut o conștientizare redusă a preocupărilor de mediu, mai ales prin refuzul unor practici mai respectoase față de acesta. Agricultorul trebuie să conceapă practicile pro-mediu ca mijloace de valorizare și apărare a meseriei sale, permițând astfel crearea unei imagini pozitive despre agricultori și agricultură. De asemenea trebuie să perceapă practicile ecologice ca fiind deosebit de utile chiar dacă uneori sunt constrângătoare prin costurile (de timp și bani) pe care le implică. Astfel, agricultorii în calitate de persoane care se confruntă în mod direct cu mediul natural trebuie să conștientizeze responsabilitatea pe care o au față de dezvoltarea durabilă și protecția mediului.
Implicarea în practicile pentru protecția mediului este mai mult decât asumarea unor responsabilități individuale în ceea ce privește poluarea mediului înconjurător, însemnând și contribuții la îmbunătățirea condițiilor de mediu. În funcție de modul cum agricultorii se raportează la activitatea de protecție a mediului aceștia se împart în trei categorii.
Agricultorul ecologic, care se distinge printr-o implicare personală și prin posesia unei înalte culturi ecologice. El este un exemplu demn de urmat pentru toți agricultorii în ceea ce privește atașamentul față de natură și frumusețile acesteia. Agricultorul cu interes moderat pentru demersurile în favoarea mediului, cel care consideră natura ca fiind tolerantă și vulnerabilă cu resurse naturale instabile. Acesta are o implicare mai puțin constrângătoare în problematica protecției mediului.
Agricultorul care se implică foarte puțin sau deloc, și anume cel care folosește practici intensive și percepe natura ca fiind robustă, cu resurse naturale interminabile.
În momentul de față este necesar ca relația agricultor – natură să capete valențe din ce în ce mai ecologice, mai prietenoase cu mediul înconjurător. Conservarea peisajelor și protecția mediului trebuie să fie o constantă a activității fiecărui agricultor.
Gheorghe Băcanu – contributor
